Tot din seria posturilor “va mai aduceti aminte”, mi-am amintit de o mica particica din copilaria mea. In general cand eram mic si ma uitam la tv priveam adesea pe Rai uno/due/tre si alte cateva canale italiene (de acolo invatasem sa vorbesc si italiana si inca mai ciripesc cate ceva chiar si acum dupa atata timp). Imi aduc aminte ca in fiecare dimineata italienii aveau program pt prichindei si eu ma holbam mereu la desenele lor animate si chiar si in pauzele publicitare televizorul ramanea blocat pe acelasi canal. Si uneori, reclamele le includeau si pe cele facute la ciocolata. Imi place mult accentul italienilor ce confera o oarecare muzicalitate in vorbire si , ma rog, acum ca am mai crescut da, imi plac si italiencele (the fuck dude?!).
Am realizat azi luand din frigider concretizarea celor mai mari frustrari ale mele din copilarie, si anume ciocolatele Kinder Pingui. Da, da, astea erau printre cele mai mari dezamagiri ale mele de cand eram mic. Reclamele alea nu imi dadeau pace mai ales ca dulciurile mele favorite erau ouale kinder iar o ciocalata kinder era tot ce imi puteam dori… ce copilarie ) Ma amuza acum cand ma gandesc in urma, dar totusi acum ma pot intoarce de la frigider urland: In your face, time!!
joculetul pe care il jucam printr-a zecea cand trebuia sa ghicim titluri de filme ascunse intr-un desen? Ei bine, daca n-aveti ce face, incercati-l si pe asta.
Unele sunt atat de enervant de obscure (ca indicii, nu ca filme, ca alea sunt super celebre), incat la finalul jocului chiar te felicita ca ai ghicit un anume indiciu extrem de dur
Un film facut de un student olandez (Tim Smit). L-a costat 150 de euro si o pizza. Uau. Merita sa vedeti toate cele 9 minute.
Zici ca e Half-Life 2 (de la care a luat atmosfera si partial povestea) + Lost (de la care a luat muzica si o faza de la final). Dar e absolut incredibil ca cineva a putut face asta practic pe degeaba. Iar aici gasiti un interviu (cu subtitrari pe engleza) in care regizorul explica procesul de realizare.
Cred ca e de ajuns sa spun asta: filmul e foarte misto. Da, asta e cuvantul, “misto”. E un film de vara perfect, ca “Iron Man” anul trecut. Vi-l recomand din toata inima. Daca vreti sa stiti si de ce, clicky clicky mai jos.
A fost o vreme in care vestea unui nou album Green Day m-ar fi trimis intr-o stare euforica. Chiar daca, asemenea mie, ati prins microbul cinismul in ultimii ani, nu aveti cum sa negati locul special pe care il poarta albumul American Idiot in sufletul generatiei noastre. Ce naiba, puteti sa puneti o suta de tineri de 18-19 ani sa asculte “Boulevard of Broken Dreams” sau “Holiday” sau “Wake Me Up When September Ends” sau “Jesus of Suburbia” etc etc si puteti fi siguri ca macar cincizeci dintre ei o sa cante in unison. E cu atat mai remarcabil faptul ca un album unitar si coerent (si nu orice album, ci chiar un rock-opera!) a reusit sa acapareze atentia unei generatii a placerii scurte si imediate, a shuffle-ului si a downloadului de pe hub.
Dar vremea a trecut. Intr-o lume post-Bush, ce ne mai poate oferi Green Day? Cam acelasi lucru, din cate se pare. 21st Century Breakdown, noul album Green Day, este, ca si predecesorul sau, o opera rock despre destinul unor tineri ce se simt nedreptatiti de lumea in care in traiesc. Doar ca, de data asta, baietii au incercat sa-si extinda orizonturile, atat muzical, cat si tematic, incercand, din cate vad aud, sa ne prezinte un soi de protest exhaustiv si coerent la adresa neajunsurilor secolului in care traim. Daca au reusit ramane de vazut.
De mult vroiam sa postez o discutie de pe mess. Sorry, Mihai dar ma gandeam ca a trecut faza cu greva si as putea sa iau fata articolului tau, foarte bun de altfel. Am sa postez o discutie despre importanta formarii profesionale si nu prea: Read the rest of this entry »
Sindicalistii din invatamant au inceput lupta ca niste lei si au terminat-o ca niste mielusei. Nu au obtinut practic nimic, dar au cedat in fata ministerului “de dragul copiilor”. Deci, toata harababura cu “uite greva, nu e greva” a fost doar o pierdere de timp si pentru profi, si pentru elevi, dar nu si pentru politicieni, care ne-au mai dovedit inca o data (de parca era necesar) ca ne pot fraieri atat de usor…
Ca sa sarbatorim aceasta victorie a smecherilor asupra fraierimii din care facem parte (Mircea Badea ar folosi un alt termen…), iata un clip de promovare pentru celebrul oras din Croatia. N-are legatura? Ia mai ganditi-va.
Mi-a venit o idee dupa ce am vazut cel mai bun film pe anul asta: “Chaplin”. Chiar daca filmul e din 1992, la recomandarea lui Mihai, am hotarat sa vizionez aceasta pelicula in care Robert Downey jr. isi arata genialitatea inca de la frageda varsta de 21 de ani, dar nu vreau sa va povestesc filmul. Vreau doar sa va starnesc curiozitatea asupra lui.
Si legat de idee, ma gandeam ca fiecare din voi (pentru ca banuiesc ca oricare are asa ceva) sa posteze un link sau cel putin sa povesteasca scena sa preferata dintr-un film fie el artistic sau serial. Incep eu: am fost foarte impresionat de scena de la minutul 2:30 pana la 5:00:
Tot din seria posturilor “va mai aduceti aminte”, mi-am amintit de o mica particica din copilaria mea. In general cand eram mic si ma uitam la tv priveam adesea pe Rai uno/due/tre si alte cateva canale italiene (de acolo invatasem sa vorbesc si italiana si inca mai ciripesc cate ceva chiar si acum dupa atata timp). Imi aduc aminte ca in fiecare dimineata italienii aveau program pt prichindei si eu ma holbam mereu la desenele lor animate si chiar si in pauzele publicitare televizorul ramanea blocat pe acelasi canal. Si uneori, reclamele le includeau si pe cele facute la ciocolata. Imi place mult accentul italienilor ce confera o oarecare muzicalitate in vorbire si , ma rog, acum ca am mai crescut da, imi plac si italiencele (the fuck dude?!).
) Ma amuza acum cand ma gandesc in urma, dar totusi acum ma pot intoarce de la frigider urland: In your face, time!!
Publicat de arpagic 
Publicat de Misu (Ben) 
Publicat de Misu (Ben) 
A fost o vreme in care vestea unui nou album Green Day m-ar fi trimis intr-o stare euforica. Chiar daca, asemenea mie, ati prins microbul cinismul in ultimii ani, nu aveti cum sa negati locul special pe care il poarta albumul American Idiot in sufletul generatiei noastre. Ce naiba, puteti sa puneti o suta de tineri de 18-19 ani sa asculte “Boulevard of Broken Dreams” sau “Holiday” sau “Wake Me Up When September Ends” sau “Jesus of Suburbia” etc etc si puteti fi siguri ca macar cincizeci dintre ei o sa cante in unison. E cu atat mai remarcabil faptul ca un album unitar si coerent (si nu orice album, ci chiar un rock-opera!) a reusit sa acapareze atentia unei generatii a placerii scurte si imediate, a shuffle-ului si a downloadului de pe hub.
