Cronicar dupa ureche: 21st Century Breakdown


A fost o vreme in care vestea unui nou album Green Day m-ar fi trimis intr-o stare euforica. Chiar daca, asemenea mie, ati prins microbul cinismul in ultimii ani, nu aveti cum sa negati locul special pe care il poarta albumul American Idiot in sufletul generatiei noastre. Ce naiba, puteti sa puneti o suta de tineri de 18-19 ani sa asculte „Boulevard of Broken Dreams” sau „Holiday” sau „Wake Me Up When September Ends” sau „Jesus of Suburbia” etc etc si puteti fi siguri ca macar cincizeci dintre ei o sa cante in unison. E cu atat mai remarcabil faptul ca un album unitar si coerent (si nu orice album, ci chiar un rock-opera!) a reusit sa acapareze atentia unei generatii a placerii scurte si imediate, a shuffle-ului si a downloadului de pe hub.

Dar vremea a trecut. Intr-o lume post-Bush, ce ne mai poate oferi Green Day? Cam acelasi lucru, din cate se pare. 21st Century Breakdown, noul album Green Day, este, ca si predecesorul sau, o opera rock despre destinul unor tineri ce se simt nedreptatiti de lumea in care in traiesc. Doar ca, de data asta, baietii au incercat sa-si extinda orizonturile, atat muzical, cat si tematic, incercand, din cate vad aud, sa ne prezinte un soi de protest exhaustiv si coerent la adresa neajunsurilor secolului in care traim. Daca au reusit ramane de vazut.

In primul rand, ceea ce frapeaza la „21st Century Breakdown” (sa-l botezam „21st” de acum incolo) este „poleiala”: albumul suna mai finisat, mai curat, mai stralucitor, daca imi este permis abuzul de exprimare. Asta vine in contrast cu sunetul lui „American Idiot”, care suna suficient de placut cat sa fie pop si suficient de abraziv cat sa fie punk. Insa nu-i de mirare ca „21st” are un sunet atat de bine conturat: producator este Butch Vig, un tip pe care personal il consider genial si care e responsabil de niste albume legendare precum „Nevermind” sau „Siamese Dream”, ca sa nu mai spun ca e membru fondator Garbage (daca vreti sa ii vedeti talentul in actiune, va recomand documentarul „Classic Albums: Nevermind”). Butch Vig da coerenta unui album care exploreaza in mod ambitios diverse directii estetice, de la balade care suna foarte tare a John Lennon („Last Night on Earth”) sau cantece ce amintesc de  The Who („Before the Lobotomy” suna a rock-opera direct de la taticii ei), la melodii pseudo-latino („Peacemaker”) si pseudo-vodeviliene („Viva la Gloria? (Little Girl)”). De altfel, cred ca asta e esenta lui „21st”: ambitia estetica. Albumul nou face ca „American Idiot” sa para o schita, un experiment in rock-opera, pe care Green Day incearca acum sa il duca la bun sfarsit.

Green-Day-21st-Century-Breakdown-OFFICIAL-PHOTOSHOOT-green-day-5516409-700-467

Ca tot veni vorba de rock-opera, daca „American Idiot” era povestea unui tanar ambitios din suburbie care, deceptionat de viata sa, se arunca voit in haosul orasului, „21st” construieste o naratiune mai ampla, impartita in trei sectiuni: „Heroes and Cons”, „Charlatans and Saints” si „Horseshoes and Handgrenades”, ce urmaresc povestea unui cuplu, Christian si Gloria. Povestea aici e mai clara decat in „American Idiot”, desi cantecele prezinta mai degraba idei decat actiuni, idei in care ii regasim pe eroi.  Ordinea sociala trebuie rasturnata („Know Your Enemy” –  „Overthrow the effigy/The vast majority/Burning down the foreman of control”), misiune pe care si-o asuma eroii nostri, membri ai unei generatii pierdute („21st cEntury Breakdown”„Born into Nixon I was raised in hell/A welfare child where the teamsters dwelled/The last one born and the first one to run/My town was blind from refinery sun”). Christian este impulsiv, coleric, egoist, oricand gata de actiune si conflict, un fel de St. Jimmy innoit („Christian’s Inferno”„I am the atom bomb/I am the chosen one”, „Peacemaker”„I’m in a state of grace/For I am the Caesar/I’m gonna seize the day”), in timp ce Gloria este o tipa idealista, revolutionara, complet deceptionata de lumea contemporana („The Last of the American Girls” ofera o descriere foarte expresiva a ei si este, IMHO, cea mai reusita poezie de pe album). Cei doi sunt pusi pe drumuri de sistemul putred al fundamentalismului crestin tipic american („East Jesus Nowhere”„A fire burns today/Of blasphemy and genocide/The sirens of decay/Will infiltrate the faith fanatics”) si de incercarile societatii de a ne impune un sablon al existentei („Before the Lobotomy” –  „Christian’s lesson is what he’s been sold/We are normal and self-controlled/Remember to learn to forget/Whiskey shots and cheap cigarettes”). Lasand in urma viata „normala”, cei doi isi regasesc unul in altul completarea inainte de lupta, antiteza dintre cei doi lasand locul unei iubiri a contrastelor  („Last Night on Earth”„If I lose everything in the fire/I’m sending all my love to you”, „Viva la Gloria!”„This is why we’re on the edge/The fight of our lives been drawn to/This undying love”). Daca prima parte („Heroes and Cons”) e mai reflectiva, mai pasiva si uneori mai duioasa, partea a doua („Charlatans and Saints”) creste in intensitate, reflectand lupta celor doi eroi, care culmineaza in partea a treia („Horseshoes and Handgrenades”). Christian lupta contra propirului ego („Restless Heart Syndrome”„I’m elated/Medicated/I am my own worst enemy”), in timp ce Gloria lupta contra propriei fragilitati („Viva la Gloria? (Little Girl)” „Little one, little one/The sky is falling/Your lifeboat of deception is now sailing”). In cele din urma, ordinea moderna se prabuseste ca un castel de carti, lasand loc anarhiei si haosului social („American Eulogy”„Mass confusion is all the new rage/And it’s creating a feeding ground/For the bottom feeders of hysteria”, „True sounds of maniacal laughter/And the deaf mute is misleading the choir/The punchline is a natural disaster/And it’s sung by the unemployed”), de unde si titlul piesei „American Eulogy”, ce prezinta moartea Americii guvernate de autoritarianism si ignoranta. Fortele ordinii (a se citi, neo-conservatorii republicani) sunt umilite („21 Guns” „Your faith walks on broken glass/And the hangover doesn’t pass/Nothing’s ever built to last/You’re in ruins”). Cat despre eroii nostri… Deznodamantul mi se pare neclar: oare, dezlantuind anarhia, au pasit intr-o lume mai buna sau si-au pricinuit singuri moartea? In orice caz, Christian si Gloria, acest cuplu schizofrenic de revolutionari imaturi, isi transced in final lumea („See the Light”„I crossed the desert/Reaching higher ground/Then I pound the pavement/To take the liars down/But its gone forever/But never too late/Where the ever after/Is in the hands of fate”).

Woah, a fost cam mult, nu?

In orice caz, subiectul foarte complex arata ambitia remarcabila a lui Billy Joe Armstrong, care reuseste de data aceasta sa puna la punct o naratiune mai coerenta si mai interesanta, desi uneori talentul de scriitor mai lasa loc unor exprimari nefericite („This diabolic state gracing my existence/Like a catastrophic baby” e poate cea mai aiurea hiperbola pe care am auzit-o vreodata).

Stiti ceva, albumul asta m-a invatat un lucru important: e bine sa procrastinezi. Am inceput sa scriu articolul asta sambata de dimineata, dupa o prima auditie a albumului in miez de noapte, si m-am intrerupt. Intre timp, am ajuns sa inteleg mult mai bine arta lui „21st”. E genul de album care trece pe langa tine la prima ascultare (nu prea are piese extrem de memorabile ca „American Idiot”), car ulterior se distileaza in minte si ajungi sa ii vezi adevarata valoare.

In cele din urma, cred ca cel mai bine ar fi sa spun ca „21st” este o desavarsire a experimentului inceput cu „American Idiot”, insa cred ca ambitia il va face mai putin accesibil pentru public decat predecesorul sau. Totusi, nu ma tem sa ii dau o nota solida de 8/10. Si sunt constient ca am sa il inteleg chiar mai bine cu timpul.

Auditie placuta.

Anunțuri

10 Responses to Cronicar dupa ureche: 21st Century Breakdown

  1. Dan spune:

    WTF man?!? Acu serios, Rolling Stones ii da 4.5 din 5 si lauda peste tot noul album, si tu ii dai 8 /:) Te crezi Hunter Thompson sau ce?…
    Si ai uitat sa subliniezi faptul ca BJ este un adevarat geniu politic. Pacat ca nu candideaza. Dupa parerea mea, albumul incearca sa se intoarca putin si la origini (Dookie) in ultima parte, de’aia ti se pare asa brutal.
    Mi s’a parut nepotrivit primul single pe care l’au scos („Know Your enemy”), dar in fine, nici „American Idiot” nu era cel mai bun cantec de pe albumul cu acelasi nume. Poate ca pastreaza ce e mai bun la final 🙂 Oricum, sunt sigur ca, daca nu acum, peste 10 ani, albumul va fi apreciat si inteles la justa lui valoare, adica pe aceeasi scara cu „Dark Side of the Moon” sau „Nevermind”. IMHO.

  2. arpagic spune:

    Ei, nu il consider o capodopera, de-aia ii dadui 8. E un album excelent, ambitios, care te lasa sa il descoperi in timp. Mai bun ca American Idiot, cert.

  3. briza spune:

    da, il descoperi in timp, dar nu cred ca ai nevoie chiar de 10 ani sa il intelegi si apreciezi la justa sa valoare :))

  4. Edy spune:

    Pitchfork media i-au dat 4.8 albumului. (din 10)

  5. briza spune:

    am citit si eu recenzia de la Pitchfork media. avand in vedere ca cel/cea care a scris-o a marturisit ca nu i-a placut nici „American Idiot”, era de asteptat sa dea nota mica acestui album.
    eh, asta e, n-ai cum sa fii pe gustul tuturor

  6. Misu spune:

    Edy, stii bine ca cei de la Pitchfork sunt cu nasul foaaaarte pe sus. Daca nu te cheama Radiohead, o sa te calce in picioare cand te noteaza 😛 Totusi, 4.8 e o nota micuta chiar si pentru ei. W/e, gusturile nu se discuta etc.

  7. Edy spune:

    Stiu dar eu ma cam iau dupa notele lor …

  8. Misu spune:

    Pe metacritic are un scor de 74 albumul.

  9. theval spune:

    care ti se par cele mai bune melodii de pe album? (top 5, preferabil 10)

    • Misu spune:

      Aoleu, nu stiu sincer sa-ti spun, fiindca n-am mai ascultat albumul de luuuuuuni de zile. Tot il consider bun, dar nu e genul de album care sa imi ramana in cap. O sa il mai ascult o data cand am timp si promit ca iti fac o lista, okay?
      Piesele de care imi aduc aminte ca imi placeau sunt Last Night on Earth, Before the Lobotomy, 21st Century Breakdown, The Static Age, The Last of the American Girls. Dar sa vedem cat de bine se ma tine albumul pe picioare dupa atatea luni.

      P.S. Cred ca nota pe care i-am dat-o e cam mare. Un 7-7.5 ar fi mai potrivit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: