Cronicar dupa ureche: 2012


2012-movie

regia Roland Emmerich; cu John Cusack, Amanda Peet, Chietel Ejiofor, Thandie Newton, Danny Glover, Woody Harrelson

2012 este Fratii Karamazov al filmelor cu dezastre.

Adica: aduna la un loc tot ce ati fi putut vreodata cere de la un asemenea film, ridica totul la puterea a zecea, apoi adauga 1 si dubleaza. Sincer, nu cred ca mai are sens ca cineva sa mai faca vreodata (sau cel putin in urmatorii 10-15 ani) un film cu dezastre. 2012 e mai mult, mai mare, mai intens, mai rapid, mai batut in cap decat orice s-a filmat vreodata pe tema sfarsitului lumii/calamitatilor naturale etc. Nu e „un film cu dezastre”. E FILMUL cu dezastre.

Am uitat sa fac o precizare foarte importanta: sper ca tuturor va este clar ca e absolut inutil sa intri la filmul asta cu creierul pornit si pus pe ganduri intense. Mare greseala faceti daca incercati sa judecati 2012 ca un film obisnuit, pentru ca nu are sens sa judeci ceva  care in mod voit este atat de absurd si de ridicol. Pe bune acum, daca imi arati o scena in care un vapor este aruncat pe versantul Muntelui Everest de un tsunami, presupun ca nu ai de gand sa comentez povestea sau jocul actorilor sau sau sau. E ca si cum ai lua o doza de Cola si ai compara-o cu un pahar de vin: ai nevoie de o cu totul alta stacheta. Vinul are atat de multe elemente pe care le poti judeca, in timp ce Cola are una singura: daca iti place gustul sau nu. Atat.

Asa e si un film gen 2012. Nu am dat banii pe bilet ca sa vad posibile nominalizari la Oscar, ci ca sa vad chestii explodand.

2012_movie_trailer_jalopnik

Chiar si asa, exista o adevarata arta in a face un film… sa-i zicem adolescentin (in sensul ca e mai mult forma decat continut, si e obsedat de explozii si/sau sani). Studiu de caz: Transformers 2. In esenta, nu e departe de 2012 ca stil si atmosfera, dar diferenta o da regizorul. In Transformers 2, Michael Bay supunea publicul la o avalansa fara oprire de efecte speciale, lupte intre roboti, bum-bumuri si alte cele, dar le aranja pe toate intr-un asemenea hal incat nici nu intelegeai ce naiba se intampla pe ecran, si nici nu puteai privi mai mult de 5 minute fara sa te doara capul. Roland Emmerich, in schimb, e un adevarat virtuoz al filmului adolescentin. Stie sa isi aranjeze efectele speciale in scena in asa fel incat sa te copleseasca, dandu-ti insa ocazia sa le si savurezi. Intr-o scena (de altfel idioata), personajele principale isi iau zborul din Los Angeles in timp ce orasul se prabuseste (literalmente si in intregime!!!) in ocean; avionul se strecoara printre zgarie-norii care cad, iar totul este „filmat” astfel incat nu numai ca vezi si simti fiecare explozie si fiecare geam spart, dar poti chiar sa „admiri” birourile, cu oameni cu tot, dezintegrandu-se si prabusindu-se in abis.

Suna infiorator, nu? Si pare urat rau de tot din partea mea sa vorbesc atat de cinic despre niste scene in care, practic, mor milioane (chiar miliarde!) de oameni. Dar nu e asa, tocmai pentru ca filmul insusi nu se ia in serios. E usor sa iti pese de victime atunci cand vezi un cutremur sau o inundatie sau o explozie, dar cand vezi dezastre atat de absurde („over the top”, cum ar zice americanul), nu ai de ales decat sa degusti din plin experienta catartica a unui cataclism de dimensiuni exorbitante.

2012-movie-trailer

Ca tot vorbeam de americani, uite un lucru bun la filmul asta: chiar daca tot pe America o pupa in fund (ca deh, de unde or veni banii?), 2012 depune foarte mult efort sa se „internationalizeze”. Ziua Independentei, un film adolescentin clasic semnat tot de Emmerich, are un mare neajuns – e incredibil de nationalist, cum, de altfel, arata chiar titlul. 2012, in schimb, se poate lauda ca distribuie cliseele filmului de dezastru pe tot Globul: nenorocirea e descoperita de un indian, solutia este construita in China (de munctori chinezi), liderii lumii sunt cei care il conving pe liderul american sa faca ce trebuie, niste rusi si tibetani ii ajuta pe eroi, America este prima tara din lume distrusa, iar, la final, numai americanii au emotii ca s-ar putea sa nu scape. E o schimbare binevenita, macar ca nu mai suntem supusi la propaganda gretoasa din Ziua Independentei (pe care recunosc ca l-am vazut de vreo 20 de ori).

Ah, dar englezilor li s-a cam tras teapa, apropo 😀 De obicei, intr-un film de genul asta avem America si Restul Lumii, reprezentat de obicei de rusi, englezi, eventual o alta tara europeana sau asiatica si, inevitabil, un trib primtiv de prin Africa/Oceania (vezi Ziua Independentei, scena de final, pentru un exemplu ca la carte). Acum insa, Anglia s-a cam pierdut. Printre nu stiu cati prim-ministri europeni, englezul e dubios de absent. Cand apare la un moment dat Regina, logic ca e luata la misto (m-am simtit jenat ca am fost singurul din sala care a ras la scena respectiva). In plus, doi dintre actorii principali sunt englezi, dar joaca roluri de americani get-beget. Hm.

Dar ne indepartam. Important este sa stiti ca in filmul asta puteti vedea urmatoarele lucruri:

  • cel mai mare cutremur prezentat vreodata intr-un film; pardon, am zis „cel mai mare”? vroiam sa zic „cel mai MMMMMAAAARRRREEE”;
  • cea mai mare eruptie vulcanica prezentata vreodata intr-un film; pardon, am zis „cea mai mare”? vroiam sa zic „cea mai MMMMMAAAARRRREEE”;
  • la fel si pentru tsunamiuri, nori de cenusa vulcanica etc etc
  • in plus, o gramada de metafore pe care regizorul se asigura ca o sa le inteleaga si cel mai prost spectator; de exemplu, doua personaje intr-un supermarket: „Honey, it’s like we’re being torn apart…”, cand, evident, un cutremur rupe pamantul exact intre ele; vezi si scena in care cutremurul face o crapatura in tavanul Capelei Sixtine chiar intre mana lui Dumnezeu si cea a lui Adam.

Pe scurt, 2012 e un film URIAS (are peste 2 ore jumate, pentru numele lui Dumnezeu!) cu distrugeri URIASE si efecte speciale URIASE. Poveste? Interpretari? Intelesuri? Ha!

Daca va lasati creierul acasa si luati cu voi doar glandele de adrenalina, o sa va simtit foarte bine. Iar daca sunteti fani „disaster porn” (adica filme cu dezastre multe si mari, nu va ganditi la prostii) ca mine, atunci v-ati gasit Sfantul Graal.

O nota? Pai, daca il judec ca un film obisnuit… 5/10. Daca il judec ca un film cu dezastre… 11/10.

Anunțuri

4 Responses to Cronicar dupa ureche: 2012

  1. […] Km 48: 2012 Jump to Comments Azi am fost la cinema la 2012. Impresiile mele le gasiti aici. […]

  2. arpagic spune:

    Wow, am citit tot!! 😀 Eu nu sunt fan al genului sincer sa fiu, dar cred ca ii voi acorda o sansa pe viitor. Oricum, tu chiar crezi ca apocalipsa ar arata astfel, sau ai alte idei? Eu ma gandeam ca lumea daca ar fi sa fie distrusa ar fi ceva de genul POC si gata, dar evident acest lucru e imposibil de transpus intr-un film. Spune-mi ce crezi despre „revelation” 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: