Avanpremiera: 2011 (update)

19 Februarie 2011

In ton cu depresia mea, iata o lista laconica si gri, dar care sper edifcatoare pe tema celor mai asteptate (din punctul meu de vedere) filme de anul asta.

O prefatez cu o recomandare foaaarte ferma: uitati-va la Inside Job. Asteptati sa apara. Trebuie sa il vedeti. Mi-ar fi rusine sa fiu student la ASE si sa nu il vad, sau profesor la ASE si sa nu il recomand.

Citește restul acestei intrări »


The End is nigh

23 Mai 2010

In cazul in care nu locuiti sub un bolovan pe fundul oceanului, stiti ca diseara este finalul Lost. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc ca am urmarit serialul asta timp de aproape 5 ani (!), simt nevoia sa spun cateva vorbe, asa, de sfarsit de drum. Scuze, Edy, ca fur fata articolului tau despre Inter, dar…

In fine. In primul rand, tineti minte ca, oricat de bun/prost ar fi episodul de azi, Lost trebuie judecat ca un intreg. Bineinteles, finalul trebuie sa desavarseasca povestea, dar ea nu se reduce doar la „Vreau raspunsul la intrebarea X si vreau sa stiu ce s-a intamplat cu personajul Y.” Ca tot veni vorba de personaje, nu uitati de ele; povestea a fost doar un pretext sa cunoastem vietile acestor oameni si sa construim din ele o imagine a vietii in general. Din punctul asta de vedere, Lost mi se pare ca a decantat esenta vietii in deceniul 2001-2010, de la lupta prost inteleasa intre credinta si stiinta, la povara unei generatii care a zacut frustrata in umbra paterna si pana la obsesia contemporana de a gasi intelesuri si tipare in orice detaliu absolut neglijabil. Dincolo de asta, retineti si ca scenaristii au declarat ca scopul lor in finalul de serial nu este sa explice totul ca pe o problema de matematica, ci sa rezolve povestile personajelor, ceea ce, sincer, mi se pare ideal din punct de vedere artistic.

Dar destul comentariu, pentru asta vom avea timp si maine (dupa examen si episod :P). Pana atunci, va las cu doua liste, pe care va invit sa le completati voi. Pe de o parte, lista momentelor personale pe care le asociez cu Lost. Pe de alta, lista finalurilor de serial pe care le-am vazut de-a lungul timpului, cu note acordate subiectiv, bineinteles. Sa speram ca Lost o sa intre suficient de sus pe lista a doua.

Namaste si sa ne auzim maine cu bine 🙂 Sunteti bineveniti sa adaugati listelor mele. Listele, deci:

Citește restul acestei intrări »


A History of Failures – Episodul 1

10 Mai 2010

Un serial de mare succes si chiar mai mare audienta.


Corabia se scufunda

10 Mai 2010

Cu mirare si regret in suflet, am aflat ca venerabilul vapor numit Carabella este scufundat, incetul cu incetul, in numele meschin al progresului.

Comentariile sunt de prisos, oricat de putin ti-a placut sa speli puntea Carabellei, ma indoiesc sincer ca nu te trece un fior catusi de firav cand afli ca vaporul, asa cum il cunosteai tu, va inceta sa existe.

Asa ca, fara sa mai irosesc vorbe, iata ultima mea filmare in cala vechii ambarcatiuni. Amintiri sigilate intr-o sticla si aruncate pe mare.

Am cam exagerat cu metaforele nautice, nu? Aaaargh…

(asta e doar prima parte a unui lung si intens documentar; nu m-am sinchisit sa uploadez partea a doua, din motive de Bac si de uitare)


Am c*cat steagul…

4 Februarie 2010

Misu sunt, si sunt speriat.

Romania, ti-era dor de pericolul permanent al razboiului nuclear? Ca doar nu l-ai mai simtit de 20 de ani.

Ei bine, liderii tai au solutia! Mai usor era sa scriem pe Casa Poporului „Iranienilor, va rugam, bombardati-ne!”.

Obsinuiti-va cu asta:

Apropo, astea sunt scene din cel mai socant si mai infricosator film pe care l-am vazut in viata mea: Threads. Credeti-ma, o sa va lase fara niciun chef de viata.


So quotable

25 Ianuarie 2010

Misu la pupitru, domnisoarelor si domnisorilor. Prins in mrejele dorului si ale nostalgiei de douazeci si patru de carate, ce-mi trecu mie prin cap? Pai, sa ma uit la filmele de pe ArpagicStudios, evident. (Haha, reclama!) Si, socat pana la lacrimi de frumusetea lor (sau poate de la conserva cu acid clorhidric sub presiune pe care am spart-o*), mi-am zis sa pun in scris niste citate de tinut minte. Nu de alta, dar cred ca avem un nou In Bruges pe maini, dragi colegi! Sau nu!

Citește restul acestei intrări »


Cronicar dupa ureche: Paranormal Activity

27 Noiembrie 2009

postare de pe 2189km; un film despre care am mai vorbit

Am iesit de la film acum exact o ora si zece minute. Imi ridic mana inspre veioza de deasupra si o privesc in lumina. Tremura. Si nu e un tremur constant de genul „m-a prins ploaia si mi-e frig”, ci unul haotic, nelinistitor, care spune un lucru simplu: mi-e frica.

Sa fie clar: Paranormal Activity e un film previzibil. Povestea ati vazut-o de nenumarate ori, iar pe la mijlocul filmului va dati seama ca nu exista decat doua finaluri posibile, dintre care, evident, unul chiar se intampla (desi finalul nu devine clar decat cu 10 secunde inainte sa se faca ecranul negru). Chiar si ideea care scoate filmul in evidenta – faptul ca e prezentat la persoana I, daca pot spune asa, filmat cu o camera neprofesionista chiar de catre protagonisti – a fost facuta si refacuta in cei 10 ani scursi de la The Blair Witch Project.

Si totusi, mie mi-e inca frica. Paranormal Activity nu e un film de groaza de duzina. Stie sa foloseasca stressul psihologic, sa-si dozeze foarte bine momentele inspaimantatoare. In plus, are un merit rar intalnit in filmele horror de astazi: te face sa iti pese de personaje. Ajungi sa le impartasesti rasetele, zambetele, nedumeririle si, evident, temerile. Ti-e frica nu de ce se ascunde in umbre, ci de ce li se va intampla personajelor. De-asta finalul, oricat de previzibil ar fi, te demoleaza. (Sper ca nu va asteptati sa se termine cu floricele si unicorni, nu?)

O scena anume mi s-a parut printre cele mai bune, daca nu cea mai buna, pe care am vazut-o intr-un film anul asta. De fapt, e impropriu spus „scena”, pentru ca in filmul asta camera ruleaza adesea incontinuu timp de cateva minute. Ma refer in mod special la un segment de 10, maxim 15 secunde care apare in ultima „scena” din film – momentul pasilor pe scari. Pasii sunt un motiv care apare foarte des in film, si cu care privitorul s-a obisnuit deja cand filmul se apropie de final, dar folosirea lor aici e absolut geniala. Pasii creeaza un suspans intens, pe care Hitchcock insusi ar fi invidios. Te intrebi „cine urca scarile?” si intrebarea asta te apasa pentru ceea ce pare a fi o vesnicie, desi momentul tine, dupa cum am spus, cel mult 15 secunde. Vai, dar ce secunde teribile!

Mai are sens sa spun ca filmul a costat 15.000 de dolari? Si ca a incasat pana in prezent peste 100.000.000? Si ca abia s-a lansat in afara Americii?

O ora si douazeci de minute au trecut. Si eu inca tremur.

9/10

PS Nu mi-e jena sa recunosc ca am sarit din scaun (adica literalmente) la o anumita scena. A, si o fata din cinematograf a inceput sa planga de frica la final.