LOST pentru toata lumea

Nu sunt mare fan al serialelor si tocmai d-asta cele pe care le urmaresc pot sa le numar pe degetele de la o mana ce indica „peace” adica Lost si South Park. Acum ca Lost s-a terminat nu mai ramane decat south park care oricum e in vacanta. Insa nu asta conteaza, ceea ce conteaza este ca dupa atata timp de vizionat lost (3 ani?) m-am hotarat sa scriu primul meu articol despre acest serial minunat, articol pe care va invit sa il lecturati alaturi de cana cu cafea/ceai la ora 5.

„You have to lift it up.”

Lost – „The End” – 23/05/2010 – nota 10+

Stiinta. Stiinta iti descopera drumul care ti se asterne inainte. Doar stiinta te poate ajuta sa supravietuiesti. Insa ea poate doar sa iti arate Raul, nu sa il izgoneasca.

Credinta. Credinta te va duce pe drumuri intunecate. Credinta te va tari prin noroi si te va ridica la lumina, dar vei fi oricum prea orb sa iti dai seama pe moment unde esti. Insa numai credinta poate invinge Raul.

Credinta spune ca toate au un rost. Nu-i adevarat. Stiinta spune ca toate au un motiv. Nu-i adevarat. Adevarul e ca fara oricare din ele, ne lipseste un motiv, sau ne lipseste un rost. Fara oricare din ele, suntem la fel de orbi, la fel de creduli, la fel de eronati in drumul pe care pasim.

Fara ele, suntem

pierduti.

…

Stiu ca maine, sau peste o saptamana, sau peste un an, am sa ma gandesc ca nota data mai sus e mult prea ridicata. Insa cand stau sa ma gandesc ca Lost a sintetizat perfect (in viziunea mea) problema alegerii stiintei sau credintei, si cand stau sa ma gandesc ca mi-a pus in fata idei si povesti si personaje si mistere si glume si replici si ganduri si trimiteri si dragoste si ura si durere si fericire, si cand stau sa ma gandesc cat de mult mi-a placut drumul asta, pot spune cu mana pe inima: merita.

Mai multe, maine.

PS Vorbeam mai devreme de finalul Ashes to Ashes. Pe bune de nu au fost identice finalurile. Alte personaje, alt cadru, dar povestea si mesajul, aceleasi. Purgatoriul e rost de frumusete in arta, fie ca artistul e din secolul XIII sau XXI.

PPS Muzica aleasa pentru postarea asta este o suita de cantece compuse ca mesaj de adio de la niste artisti catre fanii lor, si catre ei insisi.

The End is nigh

In cazul in care nu locuiti sub un bolovan pe fundul oceanului, stiti ca diseara este finalul Lost. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc ca am urmarit serialul asta timp de aproape 5 ani (!), simt nevoia sa spun cateva vorbe, asa, de sfarsit de drum. Scuze, Edy, ca fur fata articolului tau despre Inter, dar…

In fine. In primul rand, tineti minte ca, oricat de bun/prost ar fi episodul de azi, Lost trebuie judecat ca un intreg. Bineinteles, finalul trebuie sa desavarseasca povestea, dar ea nu se reduce doar la „Vreau raspunsul la intrebarea X si vreau sa stiu ce s-a intamplat cu personajul Y.” Ca tot veni vorba de personaje, nu uitati de ele; povestea a fost doar un pretext sa cunoastem vietile acestor oameni si sa construim din ele o imagine a vietii in general. Din punctul asta de vedere, Lost mi se pare ca a decantat esenta vietii in deceniul 2001-2010, de la lupta prost inteleasa intre credinta si stiinta, la povara unei generatii care a zacut frustrata in umbra paterna si pana la obsesia contemporana de a gasi intelesuri si tipare in orice detaliu absolut neglijabil. Dincolo de asta, retineti si ca scenaristii au declarat ca scopul lor in finalul de serial nu este sa explice totul ca pe o problema de matematica, ci sa rezolve povestile personajelor, ceea ce, sincer, mi se pare ideal din punct de vedere artistic.

Dar destul comentariu, pentru asta vom avea timp si maine (dupa examen si episod :P). Pana atunci, va las cu doua liste, pe care va invit sa le completati voi. Pe de o parte, lista momentelor personale pe care le asociez cu Lost. Pe de alta, lista finalurilor de serial pe care le-am vazut de-a lungul timpului, cu note acordate subiectiv, bineinteles. Sa speram ca Lost o sa intre suficient de sus pe lista a doua.

Namaste si sa ne auzim maine cu bine 🙂 Sunteti bineveniti sa adaugati listelor mele. Listele, deci:

Sopra tuti siamo noi.

I campioni siamo noi. Am castigat tot ce se putea, am luat cupa italiei, am castigat titlul in cizma si acum am capatat si Cupa Campionilor. Inter e prima echipa din Italia care reuseste sa castige absolut toate cele 3 trofee intr-un singur sezon. Sunt atat de fericit ca nu imi gasesc cuvintele, am reusit dupa 45 de ani sa recapatam Cupa Campionilor. Bravo Inter! Ma inclin in fata voastra si in fine simt fericirea pe care mi-am dorit-o dintodeauna, fericirea de a tine cu o echipa etern-invinsa si muncitoare care a castigat in cele din urma. S-a facut dreptate. Inter a castigat si punct. Suntem cei mai buni.

Pazza Inter!

Epic commercial

Daca nu o faci tu, Mihai, atunci o voi face eu. Iata cea mai buna reclama pentru a descrie cat de important este evenimentul principal din aceasta vara:

Blender djinn

Iti amintesti cand ne doream acelasi lucru si eram impreuna pe aceeasi lungime de unda sperand tot timpul ca viitorul sa ne apropie si mai mult? Ei bine, asta nu s-a intamplat niciodata la persoana intai plural, dar mi-am dorit. Ma gandeam cum ar fi sa existe cu adevarat un Djinn capabil sa iti indeplineasca fiecare vis, fiecare gand, fiecare idee sa ti-o materializeze in ceva ce nu poti simti decat cu sufletul. Imagineaza-ti ca Djinnul pentru a-ti indeplini tie dorinta e nevoit sa foloseasca un blender. Ce ar iesi daca ti-ar lua fiecare dorinta si ti-ar introduce-o in blender si apoi ar porni aparatul? Ce ar iesi? Un amalgam de dorinte implinite intr-o forma hidoasa, inimaginabila si absurda. Djinnul va zambi multumit spre tine si te va intreba sincer daca iti mai doresti ceva. Ce ii raspunzi?

Eu ii raspund ca mai vreau sa imi indeplineasca una. Si apoi inca una si inca una si pana la sfarsitul timpului el o sa imi indeplineasca mie dorinte. Pentru ca doar asa o sa am macar o singura dorinta implinita intr-adevar si anume Djinnul supus mie.

You are my radar detector

Una dintre numeroasele melodii pe care le asculti si apoi iti suna in minte fara voia ta mi-a dat tarcoale astazi toata ziua. Stii, cred ca zilnic ma gasesc inganand ceva si astazi ingan o melodie cu versuri atat de stupide incat par dragute si cu un ritm atat de catchy incat iar o ingan. Damn. Vreti dovada?

Da, stiu si video-ul e atat de funny, doar prin prezenta tipului respectiv 🙂

Hello (says the devil!)

Guiness day

O zi slaba rau de tot. I think I just failed today; I don’t know it for certain but I presume it’s a fail!

Deci, cum zicea oare Napoleon? Ceva de genul: „Cand castigi poti sa bei pentru a sarbatori, dar cand pierzi e cu adevarat necesar sa bei” (citez din memorie si acest lucru aduce dupa sine multe carente in exprimare). Deci, cum sarbatorim o infrangere? Asa:

Admirati sticla in toata splendoarea ei, un Guiness adevarat, la sticla, in Romania! Totul e superb in legatura cu aceasta bere, forma sticlei este divina, cioplita de insasi mana zeului berii la irlandezi, culoarea sticlei este absolut incantatoare inlacrimandu-ti ochii doar privind atent fiecare detaliu nespus de pretios. Imediat ce o deschizi spuma isi face aparitia fermecator ca intr-un basm, dar conceputa atat de atent incat sa nu dai nici macar un strop pe afara. Culoarea berii mai departe este de un brun nesfarsit in care te adancesti in cele mai miraculoase vise ale naturii umane, un negru la care doar visezi. Si duci paharul la gura si iti dai seama ca totul e degeaba: gustul te lasa perplex. Nu mai beau.

1050Ron

Astazi am avut o revelatie. Am realizat ca in lume nu exista decat doua tipuri de oameni: cei care isi doresc sa mearga la Bob Dylan la concert si cei care si-au procurat bilete si vor merge cu siguranta la concertul lui Bob Dylan. Si totodata, aceasta a doua categorie de oameni se imparte la randul ei in alte doua: cei care merg la Bob Dylan si stau in picioare si cei care merg la Bob Dylan si vor sta ca bossii pe scaune in tribuna. Tu din ce categorie faci parte? :))

Ma gandeam ca o astfel de zi trebuie celebrata pe masura. Si pur si simplu nu stiam ce ar trebui sa fac cu biletele ca sa ies in evidenta. Ma gandeam initial ca as putea face la fel ca cei mai putin dotati intelectual dintre noi, adica sa ma acopar cu biletele de la Bob Dylan in locul banilor. Cu toate astea ma multumesc si cu atat:

Asa ca ne vedem pe 2 iunie, chit ca sunt in sesiune si de dimineata voi avea examen la cea mai stupida materie de pe semestrul asta (finante) si deja prevad o zi ce va evolua progresiv de la prost la perfect.

P.S. Serios acum, vine cineva la Bob Dylan? 🙂

P.S. 2: Stadionul Iolanda Balas Soter e tot ala de rugby unde am fost la Muse, nu Mihai?

A History of Failures – Episodul 1

Un serial de mare succes si chiar mai mare audienta.

Corabia se scufunda

Cu mirare si regret in suflet, am aflat ca venerabilul vapor numit Carabella este scufundat, incetul cu incetul, in numele meschin al progresului.

Comentariile sunt de prisos, oricat de putin ti-a placut sa speli puntea Carabellei, ma indoiesc sincer ca nu te trece un fior catusi de firav cand afli ca vaporul, asa cum il cunosteai tu, va inceta sa existe.

Asa ca, fara sa mai irosesc vorbe, iata ultima mea filmare in cala vechii ambarcatiuni. Amintiri sigilate intr-o sticla si aruncate pe mare.

Am cam exagerat cu metaforele nautice, nu? Aaaargh…

(asta e doar prima parte a unui lung si intens documentar; nu m-am sinchisit sa uploadez partea a doua, din motive de Bac si de uitare)

Reintoarcerea semizeilor

M-am relogat astazi dupa vreme indelungata de vizitat un blog parasit. Care sa fie parola? Ah da, intr-adevar avea dreptate Mihai cand mi-a spus ca parola cu pricina nu o sa o uit niciodata.

Ne-am intors! We’re back. Rescriem istoria pentru viitor si refacem trecutul in cele mai mici detalii. Am revenit sa va impartasim din nou fericirile si frustrarile noastre de zi cu zi si din nou o sa va oferim material de lecturat. Si de data asta o sa facem sa tremure intreaga blogosfera. O sa va simtim sub calcaie mangaindu-ne cu dragoste, iar noi o sa va poruncim alene detalii fara rost.

Numiti-o necromantie, rezurectie, recultivarea Arpagicului sau chiar a doua venire a lui Iisus. Nimic nu se compara cu momentul asta, am revenit. Anunta-ti prietenii, posteaza pe facebook, pune pe twitter, da-i sms lui Mircea Badea in emisiune, pune la status langa maneaua preferata linkul catre noi caci suntem gata sa facem ceea ce ne-am propus de la bun inceput: incredibilul sa fie posibil. Am depasit momentul lui Mihai Kogalniceanu, nu mai e momentul sa scriem mult si fara rost. Nu mai scriem decat genialitati, scriem pentur posteritate, scriem pentru generatiile viitoare, scriem pentru manualele scolare urmatoare ce vor fi inaugurate cu fast de Funeriu in urmatorii doi ani. Dupa mai bine de 100 de ani aplicam ceea ce a zis la vremea respectiva Titu Maiorescu. Suntem gata sa dam un fond formei, suntem pregatiti sa indeplinim visul generatiei pasoptiste, clasiciste, absurde, moderniste, postbelice si chiar optzeciste.

Uitati blogarasii de 2 lei ca zoso, arhi sau Mircea Badea care si-au capatat faima peste noapte. Noi suntem viitorul si voi ne veti sustine!

De ce vreau sa ne sustineti? Pai, zilele trecute vorbeam cu bunica de la tara si imi povestea ce a mai plantat prin gradina. „Da, maica, am pus ceapa, cartofi, fasole si a inceput sa iasa arpagicul”, „arpagicul?!” exclamam eu uimit. „Pai nu mai tii minte ca obisnuiai sa mananci praz cu paine cand erai mai mic?’ „Da mamaie stiu ce e aia arpagic, nu d-asta am ramas perplex.” „Ce ai facut mamaie? Ai ramas prepelix?” … Si d-atunci am avut revelatia ca trebuie sa ne intoarcem la scris, prieteni sa facem cumva sa ne reexprimam opiniile iar voi sa ne aprobati cu aplauze sau sa ne contraziceti aruncand in noi cu rosii. Hai sa va simt, cine e cu mine?