postare de pe 2189km; un film despre care am mai vorbit
Am iesit de la film acum exact o ora si zece minute. Imi ridic mana inspre veioza de deasupra si o privesc in lumina. Tremura. Si nu e un tremur constant de genul „m-a prins ploaia si mi-e frig”, ci unul haotic, nelinistitor, care spune un lucru simplu: mi-e frica.
Sa fie clar: Paranormal Activity e un film previzibil. Povestea ati vazut-o de nenumarate ori, iar pe la mijlocul filmului va dati seama ca nu exista decat doua finaluri posibile, dintre care, evident, unul chiar se intampla (desi finalul nu devine clar decat cu 10 secunde inainte sa se faca ecranul negru). Chiar si ideea care scoate filmul in evidenta – faptul ca e prezentat la persoana I, daca pot spune asa, filmat cu o camera neprofesionista chiar de catre protagonisti – a fost facuta si refacuta in cei 10 ani scursi de la The Blair Witch Project.
Si totusi, mie mi-e inca frica. Paranormal Activity nu e un film de groaza de duzina. Stie sa foloseasca stressul psihologic, sa-si dozeze foarte bine momentele inspaimantatoare. In plus, are un merit rar intalnit in filmele horror de astazi: te face sa iti pese de personaje. Ajungi sa le impartasesti rasetele, zambetele, nedumeririle si, evident, temerile. Ti-e frica nu de ce se ascunde in umbre, ci de ce li se va intampla personajelor. De-asta finalul, oricat de previzibil ar fi, te demoleaza. (Sper ca nu va asteptati sa se termine cu floricele si unicorni, nu?)
O scena anume mi s-a parut printre cele mai bune, daca nu cea mai buna, pe care am vazut-o intr-un film anul asta. De fapt, e impropriu spus „scena”, pentru ca in filmul asta camera ruleaza adesea incontinuu timp de cateva minute. Ma refer in mod special la un segment de 10, maxim 15 secunde care apare in ultima „scena” din film – momentul pasilor pe scari. Pasii sunt un motiv care apare foarte des in film, si cu care privitorul s-a obisnuit deja cand filmul se apropie de final, dar folosirea lor aici e absolut geniala. Pasii creeaza un suspans intens, pe care Hitchcock insusi ar fi invidios. Te intrebi „cine urca scarile?” si intrebarea asta te apasa pentru ceea ce pare a fi o vesnicie, desi momentul tine, dupa cum am spus, cel mult 15 secunde. Vai, dar ce secunde teribile!
Mai are sens sa spun ca filmul a costat 15.000 de dolari? Si ca a incasat pana in prezent peste 100.000.000? Si ca abia s-a lansat in afara Americii?
O ora si douazeci de minute au trecut. Si eu inca tremur.
9/10
PS Nu mi-e jena sa recunosc ca am sarit din scaun (adica literalmente) la o anumita scena. A, si o fata din cinematograf a inceput sa planga de frica la final.
Publicat de Misu (Ben) 
Doar un fir de Arpagic 